Victoria Pătraşcu: „Fiecare își alege povestea de care are nevoie”

Victoria Pătrașcu scrie povesti. Multe dintre ele, nu sunt numai pentru copii. A lucrat în presa scrisă, în radio şi televiziune, iar de peste 10 ani  se ocupă de proiecte educaţionale destinate, în mare parte, copiilor. In septembrie 2007 a obţinut premiul al II-lea la concursul de dramaturgie “100, 1000, 1000000 de poveşti”, organizat de Teatrul Ion Creangă, cu piesa “O poveste cu Bulbuc/Care intră în bucluc”. În 2008, povestea Stejarul pitic, cel mai bun tătic, sub formă de piesă de teatru, a fost difuzată de Teatrul Naţional Radiofonic (Radio România) şi a fost selecţionată pentru International Children’s and Youth Radio Drama Festival, desfăşurat la Bratislava.

– Ești una dintre cele mai apreciate scriitoare de cărți pentru copii la ora actuală. Cum ai ajuns să scrii povești pentru copii?

– Am trăit într-o familie de povestitori și de iubitori de cărți. Am locuit printre cărți în copilărie, iar când spun asta nu fac o figură de stil. Casa în care am copilărit era de fapt o mare bibliotecă care ne tolera și pe noi, oamenii. Asta m-a transformat ireversibil. Așa am ajuns să spun povești și să le și public la un moment dat. De ce literatură pentru copii ? Pentru că este greu și frumos în același timp, pentru că jocul subtil dintre desene și text este unul dintre cele mai fascinante, pentru că trebuie să fii generos în toate felurile cu putință atunci când pășești în această literatură.

– Cum reacționează copiii la povești? 

– Așa cum reacționează și oamenii mari. Copiii nu sunt mai fraieri doar pentru că sunt mici. Ba din contră. Reacționează în toate felurile. Cu multă sinceritate. Unii caută să se regăsească în povești, alții vor povești care să-i transporte în lumi fantastice. Unii vor să fie emoționați, alții vor să se distreze, iar alții să trăiască senzații tari. Fiecare își alege povestea de care are nevoie. Tocmai de aceea literatura pentru copii ar trebui să fie diversă și să abordeze și teme care, poate, unora nu li se par a fi potrivite pentru acest tip de literatură.

– Ce povești li se potrivesc acum?

– Nu-mi place să bag oamenii în cutiuțe și categorii. Cu atât mai puțin să aplic etichete. Copiii nu sunt o masă amorfă căreia să-i dăm același tip de mâncare. Sunt diverși, cu pofte diverse. Dacă sunt diferiți față de noi ? Da, sunt. Și asta nu înseamnă că noi suntem mai buni decât ei, iar ei sunt mai înapoiați decât noi. Sunt feluriți și surprinzători, autentici și iscoditori și, oricât ar încerca unii să-i bage în tipare, ei tot le vor aluneca printre degete. Dacă ar fi să dau un răspuns valabil pentru majoritatea copiilor, o să spun că le plac acele poveșți care ajung la sufletul lor. Adoră personajele care sunt atât de bine construite de către un scriitor încât devin prietenii lor. Copiii se cufundă cu bucurie în întâmplările din poveștile care îi conduc către alte cărți și  către alte orizonturi. Le plac povești care nasc în ei pasiuni și care, uneori, le croiesc un drum în viață.

–  Omul are nevoie de povești pentru a visa și a se dezvolta?

– Absolut. Lumea noastră întreagă e făcută din poveșți. De la jurnalele de știri, la publicitate, jocuri pe calculator, bârfa precupețelor din piață. Iar cel mai bun mod de a preda cunoașterea este tot prin poveste. Poveștile sunt un instrument formidabil. Adevărați cărăuși de informații și stări

– Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?

– Am nenumărate amintiri frumoase din copilărie. Am crescut într-o familie grozavă, într-un oraș mic și cochet, înconjurat de dealuri. Aveam deplină libertate și am experimentat în voie fel de fel de lucruri cu prietenii mei de joacă. Mergeam cu tata la pescuit și povesteam diverse pe malul bălții. Mama îmi citea cu voce tare. Sâmbăta mergeam cu bunicul la matineul de la Cinematograful Unirea și vedeam desene animate. Cu bunica fabricam dulcețuri și prăjituri colosale.

– Ce materie ți-a plăcut cel mai mult? Dar cel mai puțin?

– Am fost un copil curios. Foarte curios și extrem de atent. Observam minute în șir cum circulă furnicile într-un mușuroi sau calculam în cât timp se deplasează un melc prin grădina din spatele blocului. Mi-a plăcut la școală. Pentru că acolo aflam foarte multe lucruri, dar nu am fost premiantă. Pentru că învățam doar ceea ce îmi plăcea. Am iubit literatura și desenul, dar și istoria, limbile străine, geografia și biologia. Am urât cu pasiune și, acum îmi dau seama, nejustificat matematica, fizica și chimia.

– Ai avut vreun profesor preferat?

– Nu am avut parte de acel PROFESOR, de omul providențial care să îmi influențeze destinul, dar, din fericire, toți ai mei erau dascăli și fiecare dintre ei a fost, în diverse etape ale vieții, providențial pentru mine. Din școală îmi amintesc totuși cu recunoștință și drag de domnul Lemeny. Era profesorul meu de geografie. Era un domn înalt, fin, cu o voce puternică și calmă, întotdeauna îmbrăcât impecabil și cu batistă la buzunarul sacoului. Orele lui de geografie erau adevărate incursiuni culturale. Stăteam și îl ascultam cu gurile căscate. Ca proștii. Fiecare munte, podiș sau fluviu aducea alte povești, din literatură, muzică sau pictură. Când ne-a predat Dunărea a adus la oră un pickup și ne-a pus Dunărea Albastră, de Johann Strauss. Am ascultat-o și apoi am încercat să o împărțim în bucăți pentru fiecare segment al Dunării. Și acum, când ascult începutul acestei piese, șoptesc : Pădurea Neagră. S-a lipit de cortex, nu va mai ieși niciodată de acolo. Mă amuz când aud acum discuții despre ”predarea interdisciplinară a conținuturilor”. Domnul Lemeny o făcea încă de acum 35 de ani. Și nu, nu o făcea pentru că aflase de această metodă, ci pentru că avea instinct de profesor. La fel erau și bunicii mei, învățători emeriți amândoi, oameni cu serioase cunoștințe de psihologie infantilă, preocupați să găsească metode alternative de predare și să construiască un mediu cât mai bun pentru învățare.

–Ai avut parte de bullying sau ai întâlnit cazuri în școală? Cum au fost rezolvate?

– Îmi vine să spun că ”pe vremea mea”… Ei bine, pe vremea mea nu știam că există bullying, dar el exista. În zeci de forme. Exista bullying legat de statutul social. Chiar dacă eram toți în uniforme, erau unii copii săraci care erau ținta grosolăniilor altora, cu un statut social ceva mai ridicat. Erau copiii de țară și romii (țigani li se spunea atunci) care nu aveau nicio șansă dacă ajungeau într-o clasă ”bună”. Erau puși în băncile din fundul clasei și de multe ori abandonau școala în clasa a VIII-a. Și nimeni nu le lua apărarea, nimeni nu îi ajuta.

Uneori agresiunea venea chiar din partea profesorilor. Am fost timp de trei ani de zile victima profesoarei de matematică. Considerată cea mai bună profesoară din matematică din oraș, această doamnă teroriza copiii. Puteai mirosi frica de pe hol. Când o clasă avea ore cu ea, nimeni nu mișca în pauză. Toată lumea aștepta ora înțepenită. Nu mișcai, nu întrebai și te rugai. Am fost jignită și chiar bătută. Am interiorizat atât de tare acea spaimă încât nu am mai vrut să merg la școală. Somatizam și aveam dureri de cap sau de burtă. Bunicul meu a fost cel care și-a dat seama că se întâmplă ceva. M-a pisat până când i-am spus. Îmi aduc aminte cum i s-au împăienjenit ochii. Nu suportă agresivitatea asupra copiilor. S-a îmbrăcât frumos, a venit la școală și a confruntat-o. Îmi amintesc cum i-a spus de față cu toți ceilalți profesori că degeaba știe materie dacă este un pedagog execrabil. După această întâmplare au încetat bătăile, dar frica m-a urmărit ani de zile și mi-a luat mult timp să scap de ideea că, dacă nu te pricepi la matematică, ”ești un zero barat”. Mai am încă și azi coșmaruri recurente în care se face că am terminat facultatea, dar nu pot să-mi iau diploma pentru că nu mi s-a încheiat media la matematică în clasa a VIII-a.

– Crezi că fiecare generație are parte de un anumit tip de bullying?

– Da, oamenii nu se schimbă fundamental. Dorința de putere zace latent în fiecare dintre noi. În funcție de cum am fost crescuți, de ce repere am primit, de câtă atenție ne-am bucurat, lăsăm această formă de agresivitate să iasă la suprafață sau nu.

– În acest moment, pe fondul lipsei de atenție a părinților, copiii au ajuns victimele acestui fenomen:bullyingul. Crezi că ar trebui reglementat?

– Absolut. Trebuie create proceduri. Ar trebui să existe niște protocoale realizate de psihologi și pedagogi în care să se definească în primul rând ce înseamnă bullying și care sunt pașii pe care un elev, părinte sau profesor trebuie să-i urmeze pentru a detensiona o situație. Ar trebui să se țină cont și de faptul că, de foarte multe ori, inclusiv agresorul este o victimă sau că, alteori, părintele nu vrea să accepte că cel pe care l-a crescut are apucături de călău.

Ar fi extrem de util să ne informăm, să acceptăm sfaturile specialiștilor și să nu mai bagatelizăm acest fenomen. Nu, nu-i în regulă să spunem că ”toți copiii se ciondănesc” sau că ”așa sunt băieții, se bat”. Și nici să luăm în derizoriu ”glumițele” proaste de pe internet făcute pe seama unor copii. Iar agresorii, indiferent la ce vârstă sunt, trebuie să afle că există niște limite în comportamentul social.

– Cine este responsabil pentru ce se întâmplă în școală și după părăsirea ei?

– Asta e o întrebare foarte grea. Nu am un răspuns la ea. Aș zice că, în școală, ar trebui să fie responsabilă școala. Și aici ar fi o idee bună să regândim numărul de elevi în clasă. Pentru că, atunci cînd ai 30 de copii, este dificil să fii atent la fiecare în parte. Am vorbit și cu profesori care au fost sancționați pentru că elevii lor au pățit ceva pe drumul de la școală spre casă. Nu cred că e datoria unui profesor să ducă până la ușă fiecare elev. În același timp, nu toți părinții pot să-și ducă și să-și aducă de la școală copiii.

În afară școlii, părinții ar trebui să fie responsabili. Dar mulți părinți sunt absenți. Motivat sau nemotivat. Familiile nu mai sunt  cu trei generații într-o casă. Timpurile sunt așa cum sunt. E complicat.

– Care a fost cea mai ascultată, cea mai apreciată poveste scrisă de tine?

– Aș zice că ”Ziua în care a fugit Somnul”. Este o poveste care rezistă de 11 ani și a fost reeditată de curând la Editura Cartea Copiilor . Este o poveste despre doi copii care își doresc să nu mai doarmă pentru a se putea juca. Cred că a avut succes pentru că fiecare copil și-a dorit în secret acest lucru. Povestea doar răspunde unei așteptări, unei dorințe.