Bine ai venit pe Dialoc, prima platformă online de debate din România.

Analizăm impactul fenomenului bullying și căutăm soluții împreună.

Află mai multe

Introdu adresa de mail folosită la crearea contului

Această pagină web este cofinanțată din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate Administrativă 2014-2020.

+ -

Simona Corlan-Ioan: “Africa m-a ales pe mine”

Publicat la: 6/04/19

Simona Corlan Ioan. Este unul dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit în această viață. Mă bucur că am avut șansa întâlnirii cu un om sensibil, un intelectual adevărat, un diplomat desăvârșit, un om care își urmează visul și scrie povestea imaginată în copilărie. A petrecut aproape 10 ani în Africa în calitate de diplomat și este profesor universitar și scriitor, director al Institutului de Studii Africane din cadrul Universității București.

——————————————-

– Sunteți doctor în istorie, diplomat, profesor, scriitor. Care dintre toate acestea vă este mai dragă?

-Meseriile mele s-au confundat de-a lungul timpului și în fiecare moment am fost din toate câte ceva, dar pasiunea pentru Africa dă sens acestei întâlniri mai puțin obișnute. Am să povestesc puțin despre parcursul meu că să înțelegeți cele spuse. Africa mi-a stârnit curiozitatea de când eram copil și visam citind relatări de călătorie și poveștile lui Jules Verne. Îmi amintesc că mă uitam fascinată, spre surprinderea părinților mei, la telejurnal când erau transmise informații despre vizite oficiale la București ale unor președinți -cu nume complicate- din țări de pe continentul african și mă grăbeam să caut în atlasul școlar pentru a fi sigură că nu mă înșelasem localizându-le pe harta mea imaginată. Studentă fiind la Facultatea de Istorie din București, curiozitatea mea s-a transformat într-o pasiune pe care am încercat să o folosesc pentru a mă salva de consacrata abordare evenimențială a trecutului căreia nu reușeam să-i descopăr farmecul.

Când în istoriografia românească evenimentul era cheia metodologică, eu am ales instrumentele de lucru ale istoriei mentalităților și ale imaginarului la modă atunci în Occident (Școala de la Annales atinsese în anii 80 momentele de maximă celebritate)  intuind că puteam merge și mai departe cultivându-mi vechi pasiuni și că Africa putea să-mi servească cel mai bine ca teren de lucru. În anul al II-lea de facultate l-am descoperit întâmplător pe Auguste René Caillié, un călător francez care la început de secol XIX a reușit să traverseze Sahara și să se și întoarcă din Africa (o adevarată victorie în acele timpuri) pentru a povesti ce trăise în locurile din inima continentului rămase încă puțin cunoscute europenilor. Cea mai mare reușită a călătoriei lui Caillié a fost considerată în lumea occidentală ”descoperirea”  orașului Tombouctou, situat pe vechile hărți ”undeva” la sud de deșertul Sahara, un loc pe care aventurierii și oamenii de știinta din Occident îl imaginaseră de-a lungul secolelor în nenumărate feluri, fără să-l fi vizitat vreodată. Aventura francezului călător m-a fascinat și mi-a stimulat curiozitatea de a sonda profunzimile legendei orașului ,,interzis,, până în secolul explorării continentului. Am avut șansa ca cercetările mele empirice să poată fi aprofundate după 1990, la Paris, în Centrul de Studii africane de la EHESS, sub îndrumarea profesorului Elikia M’Bokolo. Subiectul i-a plăcut mult profesorului M’Bokolo și imediat ce l-a văzut că prinde contur m-a invitat să vorbesc despre Tombouctou într-o emisiune în programul pe care îl coordona la RFI, ”Memoria unui continent.”  Prima mea apariție în spațiul public în calitate de “cercetător al descoperirii  Africii” mi-a dat curaj. Teza de doctorat a avut că subiect tot Africa, un studiu despre alteritate aplicat pe secolul al XIX-lea considerat atunci unul de pionierat în istoriografia românească.  În anii în care am predat la Facultatea de Istorie a Universității din București mi-am diversificat cercetarea asupra continentului, iar stagiile știintifice în institutele și bibliotecile din Franța mi-au dat acces la o bibliografie bogată. Interesul pentru Africa arătat de studenți la începutul anilor 2000  m-a provocat să trec dincolo de sfera mentalităților și să abordez regimurile politice, ideologiile născute în perioada colonială și după decolonizare și chiar să atac subiecte sensibile legate de memorii și construcții identitare.

În 2006, când ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu și secretarul de stat Teodor Baconski- care îmi cunoșteau parcursul și îmi citiseră carțile- mi-au propus să plec ambasador în Senegal, Mauritania, Mali, Burkina Fasso și Guineea (ambasador rezident la Dakar) pentru a încerca să-i redeschid României porțile aproape închise spre țarile africane (vechi partenere politice și comerciale) am fost pusă în fața unei provocări cu o importantă greu de imaginat imediat. Îmi schimbăm meseria și aveam posibilitatea să trăiesc într-o lume pe care o cunoșteam doar din cărți. Timp de aproape 10 ani – pentru că a mai urmat un post de ambasador, cel în Regatul Maroc- în fiecare zi am mai învațat câte ceva despre  Africa. În anii în care am fost ambasador nu am încetat însă nicio clipă să fiu istoric și să ,,cercetez,, lumea în care îmi fusese dat să trăiesc și mereu m-am gândit cum să transpun mai bine în cuvinte ceea ce vedeam și trăiam pentru ca la întoarcerea acasă să împărtășesc cu studenții mei. Când am redevenit profesor ,,cu normă întreagă”, în 2016 , am început să retrăiesc experiența africană povestind-o și analizând-o.

– Câtă diplomație îți trebuie pentru a fi dascăl?

– Nu știu dacă este vorba despre diplomație, dar de răbdare, posibilitate de adaptare și de acceptare a provocărilor intelectuale, cu siguranță, un dascăl trebuie să facă dovadă. Când am revenit la catedră, din pricina absenței îndelungate, am fost destul de derutată constatând că studenții s-au schimbat, că au alte așteptări de la profesorii lor și că  relația dintre noi nu se mai construiește respectând principiile pe care fusesem educată să le urmez și că nici regulile după care funcționează sistemul de învățământ universitar nu mai sunt cele pe care le cunoșteam. Adaptarea a fost dificilă, la fel de dificilă ca un alt început.

 

– Ați fost ambasador în Africa. Există diferențe față de sistemul de educație european? Dar față de cel din România?

– Răspunsul la întrebare ar putea constitui subiectul unei cărți. Un fapt poate fi însă menționat, chiar fără a intra prea mult în detalii, ca preambul în înțelegerea situației complicate în care se află învățământul în țările din Africa. Sistemul educațional poartă încă amprenta perioadei coloniale, indiferent de limba în care se predă și de originile modelelor adoptate. În ultima parte a secolului al XX-lea, profesori veniți din Europa au continuat să predea în liceele și în universitățile din noile state africane independente. România a trimis și ea profesori de matematică, de chimie, de fizică și ingineri care au predat materii tehnice în aceste țări și foarte mulți tineri s-au format în anii 70 -80 în universitățile din  țara noastră. Am avut prilejul să cunosc foști studenți care ocupau funcții importante în structurile administrative și în cele politice, reprezentau mari companii multinaționale sau erau angajați în proiecte economice, științifice și culturale pe continent: ministrul de externe al Guineei, în post în 2011, ministrul de externe al Republicii Islamice Mauritania, în post în 2014, ministrul agriculturii și actualul primar al orașului Bangui (Republica Centrafricană), șefi de întreprinderi, directori de bănci, profesori universitari cu doctorate obținute în universitățile din România, medici și ingineri care și-au construit cariere internaționale și lucrează în colaborare cu instituții din Europa și din America. Nu cred că a fost minister  în care am intrat unde să nu fi fost salutată în limba română sau întâlnire oficială în care să nu fi fost prezent în calitate de specialist un absolvent în România. În Maroc, oriunde am fost prezentă, inclusiv în cadrul reuniunilor la cele mai înalte niveluri politice, interlocutorii mei mi-au împărtășit cu nostalgie amintirile legate de profesorii lor români cărora, în bună măsură, ei le datorau ceea ce deveniseră. Pe măsură ce identitățile s-au articulat și instituțiile noilor state naționale s-au consolidat, sistemele de învățământ s-au adaptat și ele că să răspundă realităților. Spre exemplu, țările din Maghreb au trecut începând de la mijlocul anilor 70 printr-un proces de impunere a limbii arabe în toate structurile de învățământ ale cărui consecințe încă mai fac obiectul disputelor între părinți, profesori și politicieni. În Maroc, copilul rostește primele cuvinte în dialect (darija), apoi învață să scrie și să citească în arabă clasică pentru ca, în cazul în care optează pentru o formație universitară în științele exacte, să fie obligat să studieze în limba franceză. Cifrele care dau seama despre nivelul abandonului școlar și despre analfabetism sunt impresionante. Tendința actuală, mai ales în mediul universitar, este în general de a integra schimbările și noile reguli în practică în țările Uniunii Europene. Cu toate acestea, mulți tineri optează pentru a continua studiile în universitățile europene.

– Care este cea mai frumoasă amintire din Africa?

– Fiecare moment trăit în Africa a avut ceva special, încă nu mi-am pus în ordine amintirile și la ierarhii nici nu m-am gândit. Dragi îmi sunt amintirile legate de oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Povestesc adesea despre prima discuție avută cu președintele Abdoulaye Wade imediat după ce îi prezentasem scrisorile de acreditare, în 2006, în sala de ceremonii a Palatului Presidențial din Dakar. În timp ce îi povesteam despre parcursul meu profesional precizându-i fără să îmi ascund mândria că o parte a cursurilor despre sistemele politice din Africa le dedicasem Senegalului și parcursului democratic al țării și neuitând să accentuez că politica pe care el însuși a dus-o în fruntea partidului în prea mulții ani petrecuți în opoziție le era bine cunoscută tinerilor studenți de la București, președintele s-a gândit să îmi împărtășească decizia pe care încă nu o făcuse publică de a candida pentru un al doilea mandat în fruntea statului. Fără să mă gândesc prea mult, mi-am afișat dezamăgirea și am considerat necesar să-i și spun că mă așteptam să nu candideze după ce o viață întreagă militase pentru alternanța democratică și, mai mult decât atât, că prezentându-și candidatura va rata ieșirea pe poarta cea mare a istoriei. Nu pot să transpun în cuvinte surpriza care i s-a citit pe chip auzind cele spuse de mine cu inocența istoricului de cabinet și nici privirea pe care mi-a adresat-o înainte de a izbucni în râs. Ministrul afacerilor externe, Cheikh Tidiane Gadio, mă privea perplex și am înțeles imediat că după o astfel de ,,declarație,, nu mai rămânea decât să fiu invitată să părăsesc Senegalul înainte să fi reușit să îmi încep misiunea pentru care fusesem acreditată. Nu a fost însă deloc așa. Președintele nu mi-a ascultat ,,sfatul,, și a candidat la alegerile din 2007 (le-a câștigat), s-a mai prezentat și în 2012, a pierdut, dar a avut puterea să recunoască și să accepte înfrângerea luptându-se cu tradiția și cu gustul păstrării puterii împotriva regulilor democratice. În ceea ce mă privește, sinceritatea nu a cauzat un dezastru cum mă așteptasem, ba chiar i-a plăcut președintelui care mi-a sprijinit proiectele diplomatice pe tot parcursul mandatului și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru relația bilaterală. Mai târziu, când am devenit o apropiată a soției sale datorită unui proiect pe care România (prin Universitatea de Arhitectură din București) l-a desfășurat împreună cu Fundația pentru patrimoniu pe care o conducerea, Abdoulaye Wade a încercat în mai multe rânduri, în discuțiile informale când ni se alătura la o cafea fără să își prevină soția, să mă convingă să-i devin aliată în ,,războiul,, pe care îl ducea în familie pentru a reuși să își impună proiectele de  modernizare rapidă a capitalei în care vestigiile trecutului colonial nu păreau să își mai găsească locul. Mereu, istoric fiind în primul rând, am fost de partea soției sale. Ziua în care am prezentat scrisorile de acreditare a fost botezul meu în nouă meserie și începutul unei prietenii cu familia Wade de care m-am bucurat în anii petrecuți la Dakar și încă mă mai bucur și de care sunt onorată.

 

– Cum a fost copilăria dumneavoastră?

-M-am născut în România comunistă și am copilărit ca toți colegii mei de generație cu cheia de gât, în fața blocului. Am sărit coarda, am jucat șotron și am colindat pe străzile cartierului Drumul Taberei cu patinele cu rotile ore întregi fără să își facă părinții griji în privința mea. Am mers la școala de lângă blocul în care locuiam, în vacanța la mare și la bunicii de la țară. Am fost, ca toți ceilalți copii, un copil liber într-o țară sufocată de un regim dictatorial. Ceea ce a făcut copilăria mea poate mai deosebită a fost frecvența cu care mergeam la teatru. Primul spectacol l-am văzut la patru ani și de atunci mereu tatăl meu a avut grijă să nu ratăm nicio nouă punere în scenă sau plăcerea de a revedea o piesă de teatru.

 

– Probabil istoria a fost materia dumneavoastră preferată. Care materie v-a dat bătăi de cap?

– Mi-a plăcut dintotdeauna istoria, dar mi-au plăcut și limba româna și literatura universală. Matematica mi-a dat cele mai mari bătăi de cap și acum, după foarte mulți ani, când sunt foarte obosită visez că am examen la matematică și că nu reușesc să rezolv problemele și visul se transformă în coșmar.

 

– Ați întâlnit cazuri de bullying? Care credeți ca este rădăcina acestui fenomen? 

– Nu m-am confruntat până acum cu nici un fel de caz de bullying. Mediul în care îmi desfășor activitatea profesională este într-o anumită măsură protejat de ,,anticorpii,, dezvoltați în mulți ani. Sigur că abuzul emoțional și fizic trebuie combătut oricare ar fi forma pe care o îmbracă și la ce nivel apare. Cred că schimbarea mentalităților este cheia în lupta împotriva acestui fenomen. Dacă cei mici sunt obișnuiți începând din primii ani de viață în colectivitate să-l respecte pe Celălalt, să-l cunoască mai întâi și apoi să încerce să-l accepte așa cum este, o bună parte din problemă ar fi rezolvată.

–  Dacă ar fi să o luați de la capăt, ce ați alege și de ce?

– Nu cred că îmi doresc să pornesc pe un alt drum. Îmi place istoria, îmi place să lucrez cu studenții și dacă mi se va mai oferi un post de diplomat nu voi ezita să plec din nou într-o țară africană. Africa mi-a rămas pentru totdeauna în suflet și îmi este dor în fiecare zi. Cred că Africa m-a ales pe mine încă de când eram o elevă într-o școală dintr-un cartier comunist și nu se mai poate schimba nimic.

 

 

Asociația Telefonul Copilului este o organizație neguvernamentală, non-profit, înregistrată în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor cu nr. 2 / 2006

Telefonul Copilului | 116 111 | Disponibil 7 zile din 7, între orele 08:00 - 22:00 | apelabil GRATUIT în rețelele Telekom România, fără prefix | vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro