Doina Lavric-Parghel: “Educația e activitatea cea mai complicată și cu cel mai mare risc de eroare posibil.”

Este o voce unică în peisajul cultural românesc. Când o asculți cântând sau povestind, vorba dulce a Bucovinei îți unge sufletul. Apariția ei pe orice scenă nu o poţi uita: pare desprinsă dintr-o cadră, cântând pentru îngeri.

Cine este de fapt Doina Lavric Parghel?

 Fiica  învățătorilor Maria și Vasile Fodor, Doina Lavric-Parghel a fost timp de 27 de ani profesoară de limba română în Suceava. A cules folclor, a învățat să cânte la cobză și a devenit unul dintre cei mai apreciați cântăreți de muzică tradițională. De fiecare dată când o asculți, dorurile ți se alină. «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Doina Lavric-Parghel cântă pentru toți cei al căror suflet are nevoie de oblojire.

–     Între cântec și poveste care vă este mai apropiat de suflet?

–   Există un timp al poveștilor: «iarna, că nopțile-s an de lungi şi ai vreme şi să lucri, şi să stai la cuvânt. » Mai este un timp: «îndată ce omul începe a povârni spre bătrânețe, pentru că atunci spune el povestea mai frumos…» Multă vreme am ascultat povești, apoi le-am adunat şi, târziu, am început să le spun şi eu altora. La urma urmelor, vârsta dă credibilitate celui care povestește… «- Ce umbli să-mi spui tu mie că pământu-i rătund ca o hapuce şi se roteşte împrejurul Soarelui ? Să-ţi spun eu cum s-o făcut pământu’, că-s fimeie bătrână de-amu, ş-am văzut ş-am auzit multe…»

–   De ce cântec? Când ați înțeles că trebuie să urmați acest drum?

– E o poveste şi cu cântecul…Cântecul nu e «mai aproape de suflet», ci totuna cu sufletul şi, dacă eşti înzestrat cu aparatul pentru cântat căruia-i spunem voce, cânţi pentru că altfel nu se poate. Cânți ca să-ţi lecuiești focul, amarul, emoția întâlnirii cu dragostea, dorul, urâtul, greul… Adevărat, începi să cânți devreme, începi să cânți jucându-te şi, încercând să-ţi foloseşti vocea, eşti ajutat: părinţii, profesorii, şcoala… dar mai trebuie să treacă ceva timp până porneşti cu cântecul la drum, până cântecul devine parte din sufletul tău şi nu mai poate fi separat de tine. Niciodată.

–     De ce cobză?

– Poate pentru că m-am născut la Lișna, iar primul meu instrument muzical a fost acordeonul, nu pianul. Când mi l-au adus ai mei acasă, cumpărat… tocmai de la Dorohoi, de emoție mi s-a tăiat respirația. Nu m-au lăsat să-l deschid imediat, poate au vrut să observe dacă interesul meu e veritabil, aşa că m-au trimis să cumpăr mai întâi ceva de la dl. Haim, de la cooperativă. Să fi avut aripi, nu mă întorceam mai repede… Am deschis cutia cu grijă, am scos obiectul miraculos, am luat cartea de muzică din clasa a III-a și am început să descifrez, cu ajutorul tatălui meu, „O vioară mică de-aș avea…” Aveam 12 ani. Un an mai târziu, în tabăra de la Bucșoaia, luam  premiul I cu ”Le soir, couleur du temps” şi  „Floare albă din Pireu”, eu vocea I, iar acordeonul vocea a-II-a. Între timp, îmi mai arătase dl. învățător Bojoga cum e cu bașii…

La şcoală, tânără profesoară, absolventă de… filologie, cântând împreună cu copiii, am simțit nevoia unui acompaniament. (Mulţi ani am primit, completare la catedră, muzica.) Acordeonul era dificil de cărat și, la un moment dat, mi-au căzut ochii pe un instrument bizar, cu un sunet straniu. Era cobza. Din nou, aceeași emoție, aceeași bucurie, aceeași nerăbdare să rămân singură, doar cu instrumentul meu și să caut, să încerc, să aflu…

–     Există vreo diferență între copilul dintr-un sat din Bucovina și cel din marile orașe?

– Există… Odată, ca să răspund unei observații tendențioase făcută de un orășean, am răspuns, la fel de malițios : “Ştii care-i asemănarea dintre noi doi ? Eu m-am născut la ţară şi nu se cunoaşte…Tu te-ai născut la oraș şi nu se cunoaște…”  Am făcut eu atunci pe grozava, dar nu-i adevărat, deosebirile sunt mari, foarte mari… Deosebirile erau, atunci, foarte mari… Venea, din când în când, pe la noi, la ţară, vărul meu de la Botoşani. Era dezinvolt şi nerăbdător să se reîntoarcă acasă.

« –Dar tu n-ai aici niciun fel de muzică ? » « -Nu », i-am răspuns rușinată, « noi nu avem deocamdată curent electric, dar ne vor pune şi nouă, la toamnă… » « -Cum ? Voi nu aveți lumină electrică ?! »,  s-a minunat vărul meu, iar eu i-aş fi povestit că asta nu-i chiar o nenorocire, că avem două lămpi cu gaz, una la capătul patului tatălui meu, care citește până târziu, iar cealaltă pe perete, deasupre mesei unde îmi fac lecțiile… Şi mai avem un aparat de radio destul de bun, unde ascult muzică franțuzească, Dalida, Aznavour… Dar el n-ar fi avut răbdare să asculte, sau așa credeam eu atunci… Și unchilor mei, el profesor de istorie, iar ea de biologie, la un prestigios liceu din Botoșani, dacă  m-ar fi luat de mână şi m-ar fi rugat să le arăt grădina, le-aș fi povestit cum răsădește mama florile, primăvara, nu doar într-un singur loc, ci peste tot, chiar şi prin straturile de ceapă ori pătrunjel, şi cum aduce din pădure răsaduri de brăndușe, ghiocei și bumbișori și de aceea ograda noastră e așa înflorită… Dar unchii mei mă întrebau de fiecare dată ce note am mai luat și voiau să se mai și asigure dacă le-am luat pe dreptate, ori poate pentru că nivelul, la noi, la țară, era mai scăzut… Nu era deloc mai scăzut, habar n-aveau ei ce elevi buni erau Mihai, și Ileana, și Mircea, și Maricica … Așa încât, dacă se întâmpla să mă lase ai mei să întrețin musafirii până ce tata își schimba hainele de lucru de pe-afară, iar mama punea repede la foc puiul cu smântână și pregătea compoziția pentru delicioasă turtă dulce cu aromă de scorțișoară și cu un rând de jumătăți de nuci puse pe deasupra, așadar, dacă era nevoie să fac faţă situației, îmi luăm o carte în mână şi mă aşezam într-un colț al patului, pitită după dulapul din stânga mea care reuşea să-mi protejeze ochii de privirea cercetătoare şi oarecum mirată a unchilor mei… Nu reuşeam să citesc un rând, dar întorceam, din când în când câte o pagină, cu inima bătând năvalnic şi rugându-mă să isprăvească mai repede tata schimbatul de hainele de lucru pentru afară, iar mama să pună mai repede bunătățile la foc…

–     Cum a fost copilăria dumneavoastră?

–   Liniștită, lipsită de senzațional. Citeam mult. Era exclus să trec dincolo de poartă fără că ai mei să știe exact unde merg și când mă întorc. Ieșirile mele erau până la cooperativa din sat sau până la prăvălioara din satul alăturat, care era mai bine aprovizionată. Până la Plevna făceam cel mult un sfert de oră.O luam la pas până treceam de cele câteva case care se așezaseră ulterior între casa noastră şi marginea satului, apoi o coteam la stânga, pe cărăruia care pornea de pe deal şi aluneca, abrupt, spre vale. Îmi luam vânt de pe coama dealului şi, la un moment dat, doar atingeam, ușor, pământul cu picioarele. Nu mă opream nici când cărăruia se întâlnea cu prima uliță care trecea pe lângă alte câteva case care, de cele mai multe ori, păreau pustii. Alergam, alergam până când, brusc, apărea mică prăvălioară unde mama aflase că se adusese drojdie. La întoarcere nu mai alergam, ci mergeam așa, fără să mă grăbesc prea tare, dând din când în când «-Bună ziua !» sau răspunzând, rareori, la întrebarea «-Da’ mata de-a cui ești?» Ocoleam apoi dealul și o luam pe lângă Corobana plină cu flori de tot felul unde, iarna, copiii mai mari se dădeau cu sania. «Poate îl voi convinge pe tata să mă lase și pe mine anul ăsta, cine știe…» mă gândeam eu…

–    Care vă este cea mai dragă amintire din primii ani de viață?

– Serile când părinții noștri puneau capăt  treburilor de pe afară și, înainte de a ne retrage în casă, ne așezam cu toții și stăteam de vorbă…Era o liniște, o pace, o împăcare, o stare pe care n-am s-o uit niciodată…

–  Timp de peste 20 de ani ați fost profesor de limba română. Ce înseamnă a fi dascăl?

– Nu e o profesie obișnuită, e mai degrabă un apostolat. Nu seamănă cu nimic, cu nicio profesie, deși are câte ceva din toate profesiile și din toate artele. Vocația e obligatorie, nu eșuezi în învățământ  doar pentru că ai epuizat toate alternativele. Ştii dinainte că vei da infinit mai mult decât vei primi. Că relația fascinantă cu copiii va presupune  răbdare, înțelegere, compasiune  și capacitate de sacrificiu. Că nu vei lucra cu o masă amorfă, ci cu entități, fiecare cu geniul, dar și cu neajunsurile, cu slăbiciunile, cu obrăzniciile, cu toxinele lui care sunt naturale. Că, dintre toate activitățile care există, educația e activitatea cea mai complicată și cu cel mai mare risc de eroare posibil. Că învățarea presupune și eșecuri. Că tocmai acolo unde detectorul tău nu va sesiza nimic, e foarte posibil să fie ascunsă o comoară…

–     Atât în copilărie, cât și în calitate de profesor, v-ați confruntat vreodată cu fenomenul de bullying?

– Da, m-am confruntat de multe ori și de foarte mult timp cu acest tip de agresivitate. E un fenomen natural, pentru că toxinele noastre sunt naturale . Și e un fenomen social, pentru că am trăit și trăim încă într-o societate care încurajează aceste toxine să se dezvolte. Am trăit mult timp într-o societate cu false ierarhii și trăim și acum într-o societate fără ierarhii veritabile, în care falsul s-a strecurat, perfid și cu efecte dezastruoase, absolut în toate zonele existenței, inclusiv în cele care ar fi fost bine să fi rămas fără de prihană. În școală, investițiile sunt minime. Examenele, care făceau o triere serioasă și sănătoasă, au fost înlocuite cu simulacre de examene, până când această singură formă de departajare a interesului real de cel fals a dispărut cu totul. Așteptarea, răbdarea nu mai sunt cultivate, nici acceptate, iar pierderile sunt imense. Boala e veche și nici bullying-ul nu e nou. Nouă e doar pălăria.

–   Cât de mult rău poate afecta un eveniment negativ de la școală viitorul unui adult?

– Cunoaștem cu toții situații când astfel de incidente întăresc, dar și altele care afectează cumplit în rău și schimbă destine… Da, efectele pot fi fatale…

–   Credeți că este necesară reglementarea acestui fenomen?

– Reglementăm noi, dar să nu ne așteptăm că vom obține nu știu ce rezultate. Nu foloseșți bâta ca să determini bătăușul să nu mai folosească bâta. Fenomenul ar trebui mai degrabă vindecat, nu reglementat. Dar asta cere investiție serioasă. Bâta e mai ieftină…