Pe Ana Iorga am întâlnit-o cu ani în urmă, în redacția de știri a TVR. Firavă, dar fermă, cu trăsături frumos conturate, un reporter adevărat. Peste ani, ne-am reîntâlnit. Își continuă munca de reporter, de asta dată pentru o emisiune de reportaje şi realizează emisiunea ” Pe cuvânt”, care este de fapt “un mic curs de supraviețuire a limbii române în jungla de astăzi”.
Pentru cei care nu o cunosc încă, iată cine este Ana Iorga:
“Am studiat Literele la Universitatea din Bucureşti şi tot aici mi-am obţinut doctoratul în Lingvistică. În timpul masteratului şi al doctoratului am studiat şi în Franţa, la Universităţile Paris XIII şi Paris VIII, în cadrul unor burse şi stagii de cercetare.
Din 2008, sunt cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din cadrul Academiei Române. Tot în 2008 am început să predau, în calitate de colaborator, mai întâi cursuri de limba franceză la Universitatea de Construcţii din Bucureşti, iar mai târziu, din 2011, cursuri de limba română pentru studenţii străini la Universitatea din Bucureşti. Studiile de lingvistică m-au ajutat să gândesc limpede şi organizat, să nu iau nicio informaţie de-a gata şi să înţeleg că limbajul înseamnă mult mai mult decât un simplu intrument de comunicare. Iar lucrul cu studenţii mi-a lăsat libertatea de a forma oameni tineri, uneori cu doar un an sau doi mai mici decât mine, cărora am avut privilegiul să le văd progresele şi cu care am legat prietenii de nădejde.
În 2011 am început să lucrez în presă, din pasiune. Am fost reporter la TVR, la departamentul de Ştiri, unde am întâlnit oameni care mi-au arătat încredere şi de la care am învăţat lucruri pe care nu le găseşti în cărţi, pe care le experimentezi până când devii tot mai bun. La televiziunea naţională am făcut primele mele interviuri şi reportaje şi primele transmisiuni live. Apoi am trăit în ritmul mai alert al unei televiziuni de ştiri. Din 2012 până în 2014 am fost reporter la Digi24, unde am realizat interviuri, reportaje şi transmisiuni live. Din 2015, sunt reporter la Antena 1.”
“Să fii autentic, e cartea cu care nu ai cum să dai greş.”
Eşti foarte legată de Ardeal. Care este cea mai frumoasă amintire de acolo?
Mi-am petrecut aproape toate vacanţele de vară la Tulgheş, în Harghita, acolo era bunica din partea mamei. Am amintiri nenumărate, care mi s-au întipărit foarte puternic în minte. Pentru o fetiţă de la oraş, viaţa dintr-un sat de munte era extraordinară, aveam o curiozitate nebună pentru tot ce se petrecea în jurul meu: dialogurile, bucuriile oamenilor, deznădejdea, răutăţile, bunătatea, bârfa, sfada, munca la fân şi pe ogoare, tot felul de tradiţii, praznicele de la biserică, înserările, dimineţile cu rouă, rânduielile din gospodărie, mirosurile, gustul mâncărurilor. Cea mai frumoasă amintire o am de la scăldat. Eram un copil ţinut din scurt în general, mama era foarte riguroasă, dar în vacanţa de vară devenea mult mai îngăduitoare. Ţin minte nişte după-amiezi lungi de vară în care mă scăldam cu copiii din sat şi cu alţii de la oraş, veniţi şi ei în vacanţă la bunici. Avem un râu de munte pe care făceam un iaz şi apa se încălzea după prânz, pentru că era foarte cald. Şi îmi apare în minte lumina aia portocalie de soare care cădea exact pe malul unde făceam baie şi aud şi chiotele, eram foarte gălăgioşi. Şi nu ne dădeam duşi până când nu cobora soarele după munţi şi începea să ne fie frig. Şi plecam spre casă când începeau să se audă clopotele vacilor care se întorceau de la păscut. N-am fi lăsat o secundă nevalorificată. :)) Şi ajungeam acasă cu o foame de lup. Şi a doua zi o luam de la capăt.
Cum a fost copilăria ta?
Minunată. Am avut o copilărie foarte tihnită, cu părinţi şi bunici care mi-au acordat multă atenţie şi cu vacanţe splendide. Am fost încurajată mereu, dar şi certată fără rezerve atunci când trebuia să îndrept ceva în purtarea mea. M-au tratat ca pe un adult, nu m-au menajat deloc şi asta mi-a fost de mare folos. Am fost un copil cuminte, mai degrabă gânditor decât dispus la acţiune, dar m-am transformat destul de mult pe parcurs. Moartea tatălui meu a fost un moment care mi-a schimbat viaţa complet. Aveam 8 ani şi din clipa aia am trăit cu o mare tristeţe, care n-a dispărut niciodată, asta ştim toţi, nu dispare. Dar cu toate momentele mai grele, am rămas senină şi luminoasă
Ai întâlnit cazuri de bullying?
Da. Când eram la şcoala generală. Aveam colegi care erau umiliţi sau excluşi sau ironizaţi de alţi colegi pentru înfăţişare, statut social, rezultate la învăţătură, te miri ce. Copiii pot fi foarte cruzi uneori. De multe ori m-am solidarizat cu cei care erau intimidaţi sau luaţi în râs. L-am ajutat la lecţii pe un coleg care avea rezultate proaste (avea un potenţial enorm, dar multe probleme acasă), m-am mutat în aceeaşi bancă, în gimnaziu, cu o fată genială care era luată uneori peste picior şi descurajată (am rămas foarte bune prietene). Am văzut atunci că făcând asta, reuşeam să dezamorsez furtuna de ocări pe care unii copii erau dispuşi să o pornească asupra altor copii. Cumva un mic gest de solidaritate îi dezarma pe cei agresivi. Eu nu am trecut însă prin astfel de situaţii ostile sau umilitoare în şcoală, nu am avut conflicte.
Dar am păţit-o la grădiniţă. Mă loveau colegi ca să-mi ia o jucărie, de pildă. Apoi continuau just for fun, pentru că li se părea foarte interesant că nu ripostez. Şi e adevărat, nu ripostam. Îmi amintesc foarte clar motivul: nu puteam să lovesc înapoi pentru că mi-era milă, nu voiam să-i lovesc, încasam şi tăceam, nici măcar nu-i pâram. Cred că nici nu mă plângeam acasă, mama a aflat mult mai târziu.
Ai vreun profesor pe care ai fi vrut să îl urmezi?
Oh, foarte mulţi profesori m-au inspirat. Nu am avut un model pe care să vreau să îl urmez întocmai, dar am apreciat la mulţi câte o calitate pe care voiam să o cultiv şi eu. Şi chiar am întâlnit la catedră oameni spectaculoşi, fermecători, inteligenţi, cultivaţi, amuzanţi, talentaţi. Am luat primele lecţii de franceză de la o femeie sclipitoare, cu un accent minunat şi de o eleganţă extraordinară, care trebuie să fi avut enorm de multă răbdare cu mine, am început când aveam 4 ani. Am avut profesori de română foarte diferiţi şi toţi oameni extraordinari. Cred că fără să îmi dau seama am preluat multe de la toţi şi am încercat să valorific în felul meu. Apoi am predat la rândul meu şi am încercat să dau mai departe. Ştiţi vorba aia: Send back the elevator. Cred foarte mult în principiul ăsta. Încerc să trimit liftul înapoi şi pentru alţii. Adică dacă pot să încurajez şi să transmit ce mi-a fost mie de folos, o fac cu bucurie. Exact cum au făcut-o, la un moment dat, şi alţii cu mine.
Te-ai lăsat atrasă de mirajul televiziunii şi “Pe cuvânt” ai reuşit să te impui. Care a fost secretul?
Mi-ar plăcea să fi fost vreun secret, dar nu am o reţetă. Ştiam că o să lucrez în televiziune, de când eram foarte mică, pur şi simplu ştiam că mi-ar fi plăcut teribil. Dar mi-am văzut de viaţă, de studii şi când a apărut prilejul, am început să merg la castinguri. Chiar nu sunt cea mai potrivită să dau o reţetă, s-a întâmplat pur şi simplu. Oamenii din televiziune au intuit în general ce pot, ce nu pot, la ce sunt potrivită, la ce mă pricep mai degrabă şi aşa au apărut şi diferite proiecte. Cred că trebuie să fii deschis şi să încerci diferite formate, roluri, abordări. Şi să fii autentic, e cartea cu care nu ai cum să dai greş.
Ce sfat le-ai da tinerilor?
Să aibă planuri mari şi să lucreze la ele cu răbdare şi entuziasm. Să se respecte, să se construiască singuri cu toată seriozitatea, pentru că nu are cine să o facă în locul lor. Apoi, sigur, să nu se ia foarte în serios, să nu facă din eşecuri un capăt de ţară, să nu creadă că li se cuvine ceva doar pentru că sunt foarte buni, o astfel de atitudine le-ar aduce numai dezamăgire. Să aibă curiozitate şi curaj, sunt atâtea de făcut şi de descoperit!